O fi salvarea? Poliția? Sau pompierii?
Nu… pompierii parcă sună mai altfel… Și se aude de la blocuri (zona unde e spitalul), deci e o ambulanță.
Am copilărit lângă spital și nu obișnuiam să bag în seamă sunetele ambulanței… până acum câțiva ani, când un accident nefericit a instalat o nouă linie de cod pe care uneori o rulează sistemul meu nervos:
Sunetul ambulanței = accident de care eu nu știu = pericol pe care n-am cum să-l înlătur = panică.
Acum mi se întâmplă mai rar și e mult mai puțin intens. Însă când se întâmplă… e nevoie de doar câteva milisecunde ca inima să urce în gât.
Apoi, de alte câteva secunde până îmi prind șirul gândurilor și o înghit la loc în piept.
„Orice o fi, aici unde sunt eu, e totul ok…
Orice o fi… nu am eu ce să schimb acolo unde s-a întâmplat ceva… De-aia se duc oamenii ăia și pentru asta sunt pregătiți…”
După ce se îndepărtează… e ciudat de tăcut în jur.
Ca și cum aerul nu s-a hotărât dacă vrea să fie liniștit sau neliniștitor.
Totul pare suspendat, ca o propoziție începută și neterminată.
Cam ca în seara asta… și nu pot să nu mă gândesc la felul în care și tăcerile noastre pot fi atât de diferite.
Pentru unii, tăcerea e pace.
Pentru alții, e locul în care n-au fost auziți niciodată.
Unii oameni vorbesc cu o liniște înnăscută.
Nu se grăbesc, nu ridică vocea, nu simt că trebuie să convingă.
Par să știe – fără să se îndoiască – că ceea ce au de spus merită ascultat.
Alții… vorbesc repede, apasă pe cuvinte.
Se strecoară în conversații cu o energie care pare, uneori, „prea mult”…
Numai că așa au învățat ei să fie văzuți.
Pentru unii, vocea s-a format în spații deschise, sub ochi blânzi, cu ascultare și răspunsuri care validau.
Pentru alții, vocea s-a format în zgomot, în locuri unde trebuia să strigi ca să fii remarcat…
Sau în tăceri atât de apăsătoare, încât au început să creadă că vorbele lor nu contează.
Când cineva întrerupe des, poate nu e lipsă de respect.
Poate e teamă că, dacă nu spune acum, nu va mai avea când.
Când cineva tace, poate nu e dezinteres.
Poate e amintirea veche că tăcerea era mai sigură decât orice întrebare.
Pot să-mi imaginez cum ar fi interacțiunea între acești doi oameni. Sunt foarte mari șanse ca unul să se simtă invadat și celălalt ignorat…
Și-atunci… ne mai mirăm de zidurile ridicate în ani de neascultare?
Până să intru în școala de formare în psihoterapie, eu credeam despre mine că știu să ascult.
Foarte bine, chiar!
De fapt, nu știam…
Mi-a luat o vreme să rescriu felul în care ascult.
Mi-a luat o vreme să înțeleg că forma vocii nu poartă adevărul întreg… și recunosc că uneori mai uit.
Să fim curioși nu doar de ce spune cineva, ci și de cum a învățat să spună, ne poate apropia mai mult decât o mie de întrebări bine puse.
Și mai cred că, cel puțin uneori, adevărata ascultare începe cu felul în care învățăm să ne auzim propriile voci… Chiar și atunci când, înăuntru, răsună sirena unei ambulanțe și nimeni nu vede de ce te-ai încordat.
Fiecare reacție are o poveste în spate.
Și fiecare poveste e unică… Un fir țesut între cine am fost dintotdeauna și tot ce am devenit prin viață.
Un om care a fost ascultat și unul care a trebuit să strige ca să fie observat, vorbesc despre sine în moduri foarte diferite.
_____
Din seria: ”Firul invizibil – de la reacții automate la răspuns conștient”