Poți citi articolul sau îl poți asculta – varianta audio e la final și durează aproximativ 11 minute.
E mare vâlvă zilele astea în profesia noastră, pe tema legii psihologului… și e normal să fie. Oamenii sunt preocupați și îngrijorați și încearcă să înțeleagă ce urmează. Eu una simt cât de important e subiectul ăsta, însă nu despre asta vreau să vorbesc acum. Sunt oameni mult mai deștepți și mai pregătiți în ale legilor decât mine care se ocupă, iar eu stau cuminte ca un învățăcel și încerc să înțeleg care e părticica mea, ce ține de mine acum, ce anume va fi diferit și ce avem de făcut pe mai departe.
Însă… recunosc că e un tare bun context pentru a reflecta asupra comunității noastre profesionale, iar de aici a fost doar un pas până la a mă gândi la cei mai apropiați mie dintre colegii noștri, cum ne raportăm unii la alții și cum ne susținem între noi.
Eu mă consider o norocoasă… dar cred că mi-am mai și făcut norocul. Nu așa de una singură… Nu, nu! La capitolul ăsta e despre împreună și chiar cred că merită să vorbim mai mult despre asta. Am niște colege minunate cu care mă intervizez și care sunt parte din marea mea familie profesională, deși la începutul drumului meu profesional habar n-aveam ce înseamnă grupurile de intervizare sau de ce suntem încurajați în cadrul formării în psihoterapie să ne adunăm în asemenea grupuri.
La începutul formării, am avut impresia că intru pe un drum pe care-l înțeleg, a cărui hartă o am clar în minte… însă destul de repede mi-am dat seama că nu despre harta din minte e vorba și calea pe care m-am pus o să fie una cu transformări neintuite. Nu știam ce și cum… însă simțeam că se întâmplă. Acum, uitându-mă înapoi, are sens de ce cei mai mulți dintre noi căutam repere. Intram în contact cu tot felul de concepte noi, cursuri, explicații, cărți… Încercam să înțelegem ce ni se cere, ce se întâmplă într-o relație terapeutică, cum arată o intervenție bună, cum ne dăm seama dacă suntem pe drumul potrivit – acum dacă e să mă întrebi, era destul de precoce, dar deh! cred că majoritatea psihoterapeuților în formare pornesc de la ideea că au nevoie de tehnici, metode și instrumente pentru a lucra în cabinet. Durează o vreme până când se face click-ul că tu ești instrumentul. Și atunci… în etapa asta, grupurile de intervizare noi formate, sunt un fel de grupuri de studiu. Ne strângeam câțiva colegi, discutam despre ce-am mai citit, comparam perspective, încercam să legăm teoria de ce am auzit în formare… și începeam să ne cunoaștem, să se lege încrederea dintre noi. Sunt foarte importante aceste grupuri, mai ales la început când îți oferă structură și un sentiment de orientare, un început de limbaj comun… și foarte important, îți oferă un loc unde vorbești pe aceeași limbă cu niște oameni interesați de aceleași lucruri și care trăiesc aceleași experiențe de auto-descoperire și dezvoltare, ca și tine.
Pe măsură ce formarea avansează, ajungi în supervizare și apar primii clienți, lucrurile încep să se schimbe. Întrebările devin mai concrete, mai legate de ce se întâmplă efectiv în cabinet. Grupurile de studiu se transformă, încet, în spații de comunitate. Încep să apară povești din practică, trăiri, îndoieli, momente de neputință sau confuzie. Grupul devine un loc de apartenență profesională, un spațiu în care poți fi susținut, văzut, recunoscut pe acest drum care nu e deloc simplu.
În mod firesc, grupurile încep să se transforme… cineva povestește ce i s-a întâmplat cu un client, altcineva recunoaște ceva din propria practică, iar discuția devine altceva decât era înainte. Nu mai e vorba despre ce scrie în cărți, e despre ce s-a întâmplat azi, în cabinet, când ai simțit că nu știi ce să faci. Când clientul a plâns și tu ai rămas mut. Când ai zis ceva și imediat ai simțit că nu era de zis. Când ți-a fost teamă că nu ești suficient, că nu înțelegi destul, că poate nu ești făcut pentru meseria asta. Apare vulnerabilitatea… îndoiala spusă cu voce tare… oboseala pe care n-ai cui altcuiva să i-o arăți. Cei care au muncit la a-și construi grupul pe parcursul formării și au fost și suficient de norocoși să le iasă, își duc prima perioadă de practică sprijiniți de aceste grupuri, care funcționează ca un fel de țesătură de siguranță în jurul lor, ceva moale care prinde când cazi.
Odată cu acumularea de experiență, apare însă o altă nevoie. Nevoia de a gândi mai fin ce se întâmplă în cabinet, de a înțelege procesele terapeutice dincolo de susținere emoțională sau validare. În acest punct, grupul poate căpăta o funcție diferită: aceea de spațiu de lucru profund. Aici începe să se contureze intervizarea… aia pentru care ne-au cerut să ne alegem grupuri încă din primele zile.
Intervizarea apare între colegi care lucrează deja, care au un minim de experiență și un limbaj comun. Accentul cade pe reflecție, pe înțelegerea relației terapeutice, pe felul în care terapeutul este implicat în proces. Cineva aduce o situație din cabinet… și o aduce ca pe ceva care lucrează în el, nu ca pe o simplă poveste. Ceilalți ascultă, pun întrebări, reflectă ceea ce aud… nu oferă soluții sau evaluări – nu ăsta e rolul – sunt acolo pentru a lărgi câmpul de înțelegere. Fiecare perspectivă contează și diferențele de perspective nu se rezolvă, ci stau acolo tensionate, oferind relief.
Este important de spus foarte clar că intervizarea nu înlocuiește supervizarea.
Supervizarea rămâne un pilon esențial al practicii terapeutice, un spațiu de responsabilitate, de protecție și de ghidaj din partea unui profesionist cu experiență. Supervizorul îți vede punctele oarbe, îți oferă cadru când te pierzi, îți semnalează când te apropii de limite etice sau personale, pe care nu le observi singur. Mersul constant la supervizor e o condiție de siguranță atât pentru tine ca terapeut, cât și pentru client. Nu e opțional și din punctul meu de vedere, nu e ceva de care te poți lipsi când ai mai multă experiență.
Intervizarea funcționează în paralel cu supervizarea. Ea aduce altceva: un spațiu între egali, în care nu există ierarhie, în care nimeni nu știe mai bine decât tine ce se întâmplă în cabinetul tău, însă e un loc în care experiența poate fi reflectată din mai multe unghiuri, în care gândirea se poate mișca liber, în care întrebările pot fi ținute fără presiunea de a ajunge imediat la o concluzie. Cele două nu se exclud… aș spune că se completează. Supervizarea oferă cadru, responsabilitate și orientare. Intervizarea oferă rezonanță, diversitate de perspective și un tip de înțelegere care se naște în dialog.
De-a lungul parcursului profesional, aceste grupuri pot avea funcții diferite și se schimbă. Uneori sunt mai mult comunitate, alteori mai mult spațiu de lucru. Uneori se simte nevoia de continuitate, de aceiași oameni care te cunosc și te-au văzut evoluând. Alteori apare firesc ideea de încheiere și reconfigurare… pentru că ai crescut în altă direcție, pentru că dinamica grupului s-a uzat, pentru că nevoia ta s-a schimbat. Toate aceste mișcări fac parte din viața profesională a unui terapeut și nu vorbesc despre eșec… vorbesc despre maturizare.
Din păcate, există colegi care ajung la un moment dat să nu aibă un astfel de grup… Poate pentru că grupurile inițiale s-au destrămat și nu s-a mai format nimic în locul lor. Poate pentru că nu s-au legat suficient de bine de la început… cine știe… Însă în timp, lipsa unui spațiu de reflecție comună se poate simți ca o acumulare de întrebări purtate singur. Ca o oboseală difuză care vine din efortul constant de a înțelege fără oglindă. Ca o izolare care nu e dramatică, dar care subțiază încet-încet entuziasmul și capacitatea de a rămâne prezent în cabinet.
Nu rămâne acolo! Ai o meserie care predispune la izolare prin cerințele ei… mult timp unu-la-unu cu clienții, confidențialitatea… Caută în tine și vezi ce ai nevoie. Poate sunt colegi de care simți că te poți apropia… E important s-o faci!
Dacă totuși nu găsești ce ai nevoie sau vrei ceva în plus…
Află mai multe despre grupurile NOESIS. Ele sunt gândite ca spații de reflecție în practica terapeutică, complementare supervizării, dedicate terapeuților care lucrează deja cu clienți și care își doresc un loc în care să poată gândi împreună ce li se întâmplă în cabinet. NOESIS nu își propun să înlocuiască supervizarea și nici să devină un substitut pentru comunitățile existente… ce propun e cadru în care experiența profesională să poată fi adusă, împărtășită și lăsată să producă sens, cu timp.
Pentru cei care simt nevoia de comunitate, dar și de un spațiu real de lucru, pentru cei care își doresc să-și dezvolte gândirea terapeutică într-un mod așezat și responsabil, NOESIS este o invitație deschisă. O invitație de a gândi împreună, în paralel cu supervizarea, într-un spațiu care susține reflecția, continuitatea și maturizarea profesională.