Cred că sunt ultima de pe internet care a ascultat melodia celor de la Taxi: „Când Rinocerii”… după zeci de postări care mi-au apărut – și pro și contra. Nu știu exact ce și-au propus ei, însă mie-mi pare că reflectă un semn al vremurilor, un simptom… Un punct de condensare a unei stări colective colorate cu neîncredere, agresivitate și o nevoie disperată de sens.
Știu că unora le-a plăcut piesa și au aplaudat-o ca pe un manifest al lucidității, iar alții au văzut în ea o formă de aroganță, de moralizare mascată. Privită mai de sus, poate fi o ocazie să vedem că falia care se adâncește e tot mai mult una psihică, nu doar socială.
Psihanalista Lavinia Bârlogeanu a spus-o cel mai limpede: „Două Românii, două fragmente de lume, un singur clivaj care se duce din minte în realitate și se întoarce înapoi în minte.”
Asta trăim acum: confruntarea unor sisteme de valori diferite și a unor structuri de percepție diferite.
Nu mai privim lumea din același unghi, nu mai avem același limbaj al sensului și poate cel mai grav – nu mai avem spațiu între. Totul e alb sau negru. Lumea se împarte între cei „buni” și cei „proști”, cei „lucizi” și cei „manipulați”… și tot așa. E o ruptură de gândire, un colaps al funcției reflexive, în care diferențele nu mai sunt tolerate, ba din contră, sunt condamnate.
Însă dacă am lăsa ideologiile la o parte, rămâne ceva mai simplu și mai uman: o teamă profundă. Fiecare tabără se teme că își pierde locul, vocea, demnitatea. Fiecare simte că e trădată de ceilalți și de un sistem pe care nu-l mai înțelege.
Și-atunci, poate că radicalizarea nu e o alegere conștientă… poate e o strategie de supraviețuire psihică atunci când mintea nu mai suportă ambiguitatea. Când nu mai știu unde e adevărul, oamenii se agață de certitudini – fie ele și false – doar ca să simtă că nu se prăbușesc.
De aceea, e foarte complicat să funcționeze logica așa cum ne așteptăm… pentru că la baza reacțiilor nu e rațiunea, e frica, rușinea și sentimentul de umilire colectivă. Cum să mai funcționeze? Poate că putem spune că radicalizarea e ceea ce se întâmplă când suferința nu mai găsește un limbaj.
Cum devenim ceea ce disprețuim?
În piesa lui Eugen Ionescu, transformarea în rinocer nu se petrecea brusc, era lentă, aproape insesizabilă. Oamenii nu simțeau când își pierd umanitatea, convinși fiind că o apără.
Poate asta se întâmplă și acum. Oamenii se revoltă unii contra altora… Pare că cei care se revoltă împotriva celor care gândesc în turmă, de fapt o fac exact în același mod: în bloc, fără să mai asculte, fără să mai gândească.
Uneori, rinocerul din noi nu e unul brutal… Uneori e ironic, superior, convins că „știe mai bine”… alteori e moral, indignat, plin de bune intenții. Însă efectul e același: oprește dialogul, anulează nuanțele, taie legătura cu realitatea celuilalt.
Astfel apare tentația ideii că respingerea celor „radicalizați” e o formă de igienă morală… însă, psihologic vorbind, e o reproducere a aceluiași mecanism și clivajul se adâncește exact în momentul în care încercăm să-l eliminăm.
Adevărul este că ura nu se topește în contact cu disprețul, ba din contră, se hrănește din el. Cei care gândesc diferit devin tot mai convinși că sunt persecutați, iar ceilalți – tot mai convinși că sunt lumina. Și așa, se închide cercul perfect al alienării reciproce.
Unii dintre noi ne întrebăm cum am ajuns aici? Păi… probabil prin epuizare psihică și morală. Prin ani de frustrare, neputință, rușine socială și lipsă de încredere. Când o societate nu oferă spațiu pentru dialog real, oamenii migrează către extreme. Acolo, cel puțin, li se oferă o identitate: „Noi știm adevărul.”, „Noi suntem cei curați.”, „Noi suntem cei informați”, „Noi suntem cei patrioți”… și tot așa. Însă orice identitate construită pe ură e o formă de autoamputare.
Nu cred că putem vindeca radicalizarea cu discursuri moralizatoare, însă cred că putem încerca să restabilim contactului psihic. Putem începem prin a înțelege mecanismele, nu prin a le disprețui.
Putem să ne întrebăm: „Ce anume îi face pe oameni să simtă că nu mai au loc în lume? Ce rană colectivă se apără prin ura lor?”
Avem nevoie de mai multă curiozitate empatică și de oameni care știu să spună: „nu sunt de acord cu tine, dar vreau să înțeleg ce te doare.”
Adevărata rezistență azi e să gândești fără ură, să rămâi om când ceilalți devin „rinoceri” și să nu uiți că uneori, sub platoșa rinocerului, e doar un om speriat.
Știu! E ușor să spui: „nu urî, nu judeca, fii empatic.” Însă mai știu și că în realitate, când simți că lumea se schimbă prea repede, că nu mai ai control, că vocea ta nu contează – reacția firească nu e reflecția, e autoapărarea. Ridici ziduri, alegi o tabără, te înarmezi cu certitudini… Și e în regulă! E un mecanism de protecție, nu o vină.
Ce putem face?
Ca psihologi, putem observa aceste mișcări interioare, le putem numi, le putem însoți. Însă ca oameni, avem nevoie și să ne validăm propriile frici și să recunoaștem că nu toată apărarea e ură… că uneori, ceea ce pare intoleranță e doar nevoia disperată de siguranță.
Apoi, treptat, să ne antrenăm – și să antrenăm – să nu rămânem blocați în apărare. Să ne amintim că în spatele fiecărui „noi contra ei” sunt oameni obosiți, care nu mai au încredere că pot fi ascultați.
Poate că nu vom reuși să ne convingem unii pe alții prea curând. Poate că răspunsurile vor continua să se bată cap în cap, iar adevărul să rămână suspendat între tabere. Și poate că adevărata trezire stă în capacitatea de a rămâne în relație chiar și atunci când nu ne înțelegem.